Biblia ne povesteşte
de Samson, cum că muierea,
Când dormea, tăindu-i
părul, i-a luat toată puterea
De l-au prins apoi
duşmanii, l-au legat şi i-au scos ochii,
Ca dovadă de ce
suflet stă în piepţii unei rochii...
Tinere, ce plin de
visuri urmăreşti vre o femeie,
Pe când luna, scut de
aur, străluceşte prin alee
Şi pătează umbra
verde cu misterioase dungi,
Nu uita că doamna are
minte scurtă, haine lungi.
Te îmbeţi de feeria
unui mândru vis de vară,
Care-n tine se
petrece... Ia întreab-o bunăoară -
O să-ţi spuie de
panglice, de volane şi de mode,
Pe când inima ta bate
ritmul sfânt al unei ode...
Când cochetă de-al
tău umăr ţi se razimă copila,
Dac-ai inimă şi
minte, te gândeşte la Dalila.
E frumoasă,
se-nţelege... Ca copiii are haz,
Şi când râde face
încă şi gropiţe în obraz
Şi gropiţe face-n
unghiul ucigaşei sale guri
Şi la degetele mâinii
şi la orice-ncheieturi.
Nu e mică, nu e mare,
nu-i subţire, ci-mplinită,
Încât ai ce strânge-n
braţe - numai bună de iubită.
Tot ce-ar zice i se
cade, tot ce face-i şade bine
Şi o prinde orice
lucru, căci aşa se şi cuvine.
Dacă vorba-i e
plăcută, şi tăcerea-i încă place;
Vorba zice:
"fugi încolo", râsul zice: "vino-ncoace!”
Umblă parcă
amintindu-şi vre un cântec, alintată,
Pare că i-ar fi tot
lene şi s-ar cere sărutată.
Şi se-nalţă din
călcâie să-ţi ajungă pân' la gură,
Dăruind c-o sărutare
acea tainică căldură,
Ce n-o are decât
numai sufletul unei femei...
Câtă fericire crezi
tu c-ai găsi în braţul ei!
Te-ai însenina
văzându-i rumenirea din obraji -
Ea cu toane, o
crăiasă, iar tu tânăr ca un paj -
Şi adânc privind în
ochii-i, ţi-ar părea cum că înveţi
Cum viaţa preţ să
aibă şi cum moartea s-aibă preţ.
Şi, înveninat de-o
dulce şi fermecătoare jale,
Ai vedea în ea
crăiasa lumii gândurilor tale,
Aşa că,
închipuindu-ţi lăcrămoasele ei gene,
Ţi-ar părea mai
mândră decât Venus Anadyomene,
Şi, în chaosul
uitării, oricum orele alerge,
Ea, din ce în ce mai
dragă, ţi-ar cădea pe zi ce merge.
Ce iluzii! Nu-nţelegi
tu, din a ei căutătură,
Că deprindere,
grimasă este zâmbetul pe gură,
Că întreaga-i
frumuseţe e în lume de prisos,
Şi că sufletul ţi-l
pierde fără de nici un folos?
În zadar boltita
liră, ce din şapte coarde sună,
Tânguirea ta de moarte
în cadenţele-i adună;
În zadar în ochi
avea-vei umbre mândre din poveşti,
Precum iarna se
aşează flori de gheaţă pe fereşti,
Când în inimă e
vară...; în zadar o rogi: "Consacră-mi
Creştetul cu-ale lui
gânduri, să-l sfinţesc cu-a mele lacrămi!"
Ea nici poate
să-nţeleagă că nu tu o vrei... că-n tine
E un demon
ce-nsetează după dulcile-i lumine,
C-acel demon plânge,
râde, neputând s-auză plânsu-şi,
Că o vrea... spre-a
se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi,
Că se zbate ca un
sculptor fără braţe şi că geme
Ca un maistru
ce-asurzeşte în momentele supreme,
Pân-a nu ajunge-n
culmea dulcii muzice de sfere,
Ce-o aude cum se
naşte din rotire şi cădere.
Ea nu ştie c-acel
demon vrea să aibă de model
Marmura-i cu ochii
negri şi cu glas de porumbel
Şi că nu-i cere drept
jertfă pe-un altar înalt să moară
Precum în vechimea
sfântă se junghiau odinioară
Virginile ce stătură
sculptorilor de modele,
Când tăiau în marmor
chipul unei zâne după ele.
S-ar pricepe pe el
însuşi acel demon... s-ar renaşte,
Mistuit de focul
propriu, el atunci s-ar recunoaşte
Şi, pătruns de-ale
lui patimi şi amoru-i, cu nesaţiu
El ar frânge-n vers
adonic limba lui ca şi Horaţiu;
Ar atrage-n visu-i
mândru a izvoarelor murmururi,
Umbra umedă din
codri, stelele ce ard de-a pururi,
Şi-n acel moment de
taină, când s-ar crede că-i ferice,
Poate-ar învia în
ochiu-i ochiul lumii cei antice
Şi cu patimă adâncă
ar privi-o s-o adore,
De la ochii ei cei
tineri mântuirea s-o implore;
Ar voi în a lui braţe
să o ţină-n veci de veci,
Dezgheţând cu
sărutarea-i raza ochilor ei reci.
Căci de piatră de-ar
fi, încă s-a-ncălzi de-atât amor,
Când căzându-i în
genunche, i-ar vorbi tânguitor,
Fericirea înecându-l,
el ar sta să-nnebunească,
Ca-n furtuna lui de
patimi şi mai mult să o iubească.
Ştie oare ea că poate
ca să-ţi dea o lume-ntreagă,
C-aruncându-se în
valuri şi cercând să te-nţeleagă
Ar umplea-a ta
adâncime cu luceferi luminoşi?
Cu zâmbiri de
curtezană şi cu ochi bisericoşi,
S-ar preface că
pricepe. Măgulite toate sunt
De-a fi umbra
frumuseţii cei eterne pe pământ.
O femeie între flori
zi-i şi o floare-ntre femei -
Ş-o să-i placă. Dar o
pune să aleagă între trei
Ce-o-nconjoară, toţi
zicând că o iubesc - cât de naivă -,
Vei vedea că de odată
ea devine pozitivă.
Tu cu inima şi mintea
poate eşti un paravan
După care ea atrage
vre un june curtezan,
Care intră ca actorii
cu păsciorul mărunţel,
Lăsând val de
mirodenii şi de vorbe după el,
O chioreşte cu
lornionul, butonat cu o garofă,
Operă croitorească şi
în spirit şi în stofă;
Poate că-i convin
tuspatru craii cărţilor de joc
Şi-n cămara
inimioarei i-aranjează la un loc...
Şi când dama
cochetează cu privirile-i galante,
Împărţind ale ei
vorbe între-un crai bătrân şi-un fante,
Nu-i minune ca
simţirea-i să se poată înşela,
Să confunde-un crai
de pică cu un crai de mahala...
Căci cu dorul tău
demonic va vorbi călugăreşte,
Pe când craiul cel de
pică de s-arată, pieptu-i creşte,
Ochiul îngheţat i-l
umplu gânduri negre de amor
Şi deodată e vioaie,
stă picior peste picior,
Ş-acel sec în
judecata-i e cu duh şi e frumos...
A visa că adevărul
sau alt lucru de prisos
E în stare ca să
schimbe în natur-un fir de păr,
Este piedica eternă
ce-o punem la adevăr.
Aşadar, când plin de
visuri, urmăreşti vre o femeie,
Pe când luna, scut de
aur, străluceşte prin alee
Şi pătează umbra
verde cu fantasticele-i dungi:
Nu iuta că doamna are
minte scurtă, haine lungi.
Te îmbeţi de feeria
unui mândru vis de vară,
Care-n tine se
petrece...
Ia întreab-o,
bunăoară,
Ş-o să-ţi spuie de
panglice, de volane şi de mode,
Pe când inima ta
bate-n ritmul sfânt al unei ode...
Când vezi piatra ce
nu simte nici durerea şi nici mila -
De ai inimă şi minte
- feri în lături, e Dalila!
dar imi
dau seama ca nu stiu nimic despre ea, iar la scoala unde Dumnezeu preda Dragostea adevarata, ma tem ca de abia am
inceput clasa intai.
Daca dragostea nu se vede in fapte, ceea ce se
simte nu inseamna nimic. De cele mai multe ori ne gandim la dragoste ca la ceva
de nestapanit, si astfel ne scutim de comportamentul responsabil.
Adevarata dragoste nu
se gandeste la sine ea se daruieste, se jertfeste, isi uita propriile interese,
si mai ales nu se masoara in intensitatea sentimentelor. Cand pacatul a
doistrus design-ul original al dragostei, creat de Dumnezeu, oamenii au inceput
sa "poarte" o
imitatie de proasta calitate, facuta din Egoism si Iresponsabilitate. Lumea
otraveste dragostea, punand pe primul plan satisfacerea propriilor dorinte.
Antidotul lui Hristos pentru otrava dragostei de sine este Crucea. (Ioan 15:13) Prin felul nostru de a iubi, lumea
va cunoaste ca suntem diferiti !!! Adevarata dragoste stie sa astepte
rabdatoare momentul potrivit cand va iubi cu dragostea
lui Domnezeu. (Adio Amoruri)
Cand suntem raniti, nu pe noi ne ranesc ci pe Acela care locuieste in noi, pe Creator! Mai intai de toate El sufera si plange pentru noi...
» La scurt timp dupa falimentul service-ului auto, intorcandu-se acasa intr-o seara, E.V.Hill a gasit locuinta cufundata in intuneric. Deschizand usa, a descoperit ca Jane pregatea o cina la lumina lumanariilor. "Ce inseamna aiasta?", a intrebat el cu umorul lui binecunoscut. "Inseamna ca astazi o sa cinam la lumina lumanarilor," i-a raspuns Jane. Lui E.V.Hill i s-a parut o idee foarte buna si s-a dus la baie sa se spele pe maini. A vrut sa aprinda lumina dar degeaba. A intrat in dormitor pe pipaite si a rasucit un alt comutator. Acelasi rezultat. Tanarul pastor s-a intors in sufragerie, intreband-o pe Jane de ce nu era curent. Ea a inceput sa planga. "Tu lucrezi de dimineata pana seara si ne straduim amandoi, dar e greu." i-a spus Jane. "N-am avut bani sa platesc factura. N-am vrut sa iti spun si de aceea m-am gandit sa pregatesc o cina la lumina lumanarilor." Cu emotie in glas, pastorul Hill rememora cuvintele sotiei sale: "Ar fi putut sa zica: "Asa ceva nu m-i s-a mai intamplat in viata mea. Am crescut in casa pastorului Caruthers si noua nu n-i s-a taiat curentul." M-ar fi putut descuraja, m-ar fi putut aduce la disperare, m-ar fi putut demoraliza. Cu toate acestea, mi-a spus: "O sa ne descurcam noi pana la urma. Hai sa cinam azi la lumina lumanarilor." « (citat Adio Amoruri) Cauta pe cineva care sa aprinda o lumanare in loc sa se planga de intuneric!
"Fereasca-l Dumnezeu pe barbatul caruia ii trebuie o femeie perfecta, si sa-l fereasca mai ales daca o gaseste." "Tine ochii deschisi pana la casatorie, si pe jumatate inchisi dupa aceea." (Benjamin Tillett)
